“Esențele tari sunt în sticluțe mici”, este o expresie care i se potrivește perfect atletei Andreea Pîșcu. Este sensibilă, dar în același timp neobosită în demersul ei. Ar vrea să se schimbe multe în sport, dar știe că de ea depinde să facă performanță. A fost în țări din toată lumea, dar și-ar dori o săptămână la mare. Aleargă chiar și o mie de kilometri pe lună, dar ar vrea să știe să înoate. La 22 de ani, distracția Andreei nu este la un club, ci la somn, să se refacă după un antrenament greu. Un interviu cu un învingător!

Acesta este un articol despre alegeri. Despre alegeri pentru performanță. Atleta Andreea Pîșcu are 22 de ani, cu peste o sută de medalii câștigate la diverse competiții, dar visul ei este să ajungă la Maratonul de la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 2020. Pentru toate acestea, Andreea a făcut din sport prioritatea numărul 1, încă de acum 7 ani. Într-un an, Andreea are șase zile libere, de Paște și Crăciun, pentru că în toate celelalte se antrenează. Andreea a început acum 7 ani, când a alergat la o competiție pe insulița de pe Jiu. A remarcat-o Ion Bură, actualul ei antrenor, și de atunci Andreea nu s-a mai oprit.

Are peste 100 de medalii, dar trei sunt foarte importante pentru ea: medalia de bronz de la Campionatul European de Cross (2016), medalia de argint la Campionatul European de Cross (2017) și medalia de aur la Cupa Europei (2018). Dar, Andreea vrea o medalie de la Olimpiadă. Este visul ei pentru care muncește zilnic. Pe 24 iunie, sportiva va participa la o cursă de alergare montană de 33 de kilometri, cea mai lungă cursă a ei, dorind să se apropie cât mai mult de distanța care va fi la maratonul de la Olimpiadă. Alergarea montană nu este punctul forte al Andreei, ba chiar îi displace această probă, însă e important pentru ea să alerge cât mai mult.

Orice decizie a Andreei trece prin filtrul sportivei Andreea Pîșcu și nu face nimic ce ar putea-o deturna de la drumul ei. Ziua Andreei începe la antrenament, continuă la facultate și se termină cu antrenament.

Este la Facultatea de Educație Fizică și Sport, iar în lucrarea de licență va scrie despre condițiile de antrenament din străinătate și cele din țară. Pe scurt, străinii au antrenamente tari, dar au și recuperare, vitaminizare, iar atleții români fac antrenamente pe dealuri și își cumpără vitamine. Iar de recuperare, nici vorbă!

Aceasta este suferința oricărui sportiv: subfinanțarea sportului. Cele 100 de medalii îi aduc Andreei o indemnizație de 600 de lei, iar o pereche de adidași de calitate costă 700 de lei.

Ziua Andreei începe cu un antrenament de 10-15 kilometri, iar seara se încheie tot cu un antrenament, în Parcul Central sau pe Dealul Târgului.

Abandonarea unei curse nu intră în discuție

Gorjenii lui Brâncuși: Andreea, la ce te gândești când alegi?

Andreea Pîșcu: Îți trec multe prin cap, într-adevăr. Mai ales atunci când simt că nu mai pot să alerg mă gândesc că trebuie să reușesc, că sunt multe persoane care mă susțin, că am tras atât la antrenament. Iar la competițiile din afară mă gândesc că nu mai este vorba doar de mine, am ajuns acolo să reprezint țara, port steagul României. Acolo nu mă gândesc că nu mai pot.

Gorjenii lui Brâncuși: Când apare starea asta într-o competiție, când nu mai poți?

Andreea Pîșcu: În ultimii 2-3 kilometri. Dar mai sunt situații când apare mai devreme. Când nu ai o zi bună, te gândești doar să termini.

Gorjenii lui Brâncuși: Ai abandonat vreodată o cursă?

Andreea Pîșcu: Nu. Chiar dacă am ajuns ultima, chiar dacă am ajuns în mers sau așergare ușoară. Cum să abandonez? Nici măcar la antrenament.

Gorjenii lui Brâncuși: Ce simți când te depășește cineva?

Andreea Pîșcu: E ciudat atunci pentru că vrei să te ții de el, dar nu merge, uneori. Și ai tendința să alergi mai repede. Uneori poți, alteori nu.

Gorjenii lui Brâncuși: Andreea, vrei să mergi la Jocurile Olimpice în 2020?

Andreea Pîșcu: Eu asta încerc. Așa ne-am propus și e visul fiecărui sportiv. Nu aș vrea să mă opresc acum. Cu toate că sunt multe neajunsuri în sport, eu vreau să reușesc. Știu că e vorba de multă muncă, recuperare, refacere. Proba este de 40 de kilometri este o distanță mult mai mare.

Gorjenii lui Brâncuși: Ești foarte tânără și mult timp îl petreci la antrenament. Ai regrete?

Andreea Pîșcu: Nu. Este adevărat că îmi ocupă mult timp, dar nu resimt pentru că oricum nu îmi place să ies foarte mult. Pentru că mă antrenez foarte mult, atunci când am timp prefer să dorm, pun accentul pe odihnă. Dar când câștigi în altă țară și se cântă imnul și mai sunt în public români, care vin la tine și te felicită… E wow. Nu mă văd să fac altceva.

“Ai alergat foarte bine, mai ales pentru ceea ce porți tu în picioare”

Gorjenii lui Brâncuși: Prioritatea este sportul?

Andreea Pîșcu: Da. Nu mă văd să fac altceva și îmi doresc foarte mult să ajung la competiții importante. La cele din țară pot să merg cu ușurință, dar în afară nu poți merge dacă nu îndeplinești niște cerințe, iar efortul este mai mare.

Gorjenii lui Brâncuși: Care e prima reacție când o cursă nu se termină cum sperai?

Andreea Pîșcu: Uneori plâng. Da. Mă consum foarte mult. Când știu că la antrenamente am tras de mine și la concurs… Atunci când îi sun pe părinții mei și le spun rezultatul, plângând, îmi spun că mai bine mă las decât să mă consum atât. Sau după un antrenamnt mai tare sau un concurs merg mai greu, mă mișc mai greu și normal că nu le place să mă vadă așa. Nu renunț, sunt 7 ani de muncă și știu că pot să ajung mai sus.

Gorjenii lui Brâncuși: Care e diferența dintre un sportiv român și unul străin?

Andreea Pîșcu: La primul meu campionat de semimaraton în afară am avut o pereche de adidași normali, iar fata cu care eram în echipă avea unii performanți. După cursă eram dezamăgită, speram să fie mai bine, iar ea a venit la mine, m-a încurajat și mi-a spus că: “Ai alergat foarte bine, mai ales pentru ceea ce porți tu în picioare”. Nu m-am simțit bine… Contează și o pereche de adidași, am văzut diferența. La început am folosit și adidași normali, mai folosesc și acum, dar acum știu că echipamentul contează. Când ajungi mai sus, contează și lucrurile acestea, înainte nu făceam diferența.

Gorjenii lui Brâncuși: Cum te descurci cu banii. Știu că indemnizația este mică.

Andreea Pîșcu: Sunt concursuri în urma cărora se câștigă și bani, dacă ai rezultate. Am strâns ca să mă descurc, să nu mai cer părinților. Nu cheltui mult, nu am nevoie de mult. M-am gândit că am 22 de ani și nu mai pot să le cer părinților… Mai am un frate care este la Medicină și el are nevoie de mai mult ajutor. Dar da, indemnizația este de 600 de lei, iar o pereche de adidași este 700 de lei.

Gorjenii lui Brâncuși: Spune-mi, ce ți-a rămas în minte din contactul tău cu ceilalți concurenți?

Andreea Pîșcu: Ca junioară, deși cu rezultate, nu ai parte de experiențe pentru că cei mari nu te bagă în seamă. Odată ce am trecut la tineret, m-au încurajat, pentru că din generația mea sunt singura fată care continuă. Mulți renunță după perioada de juniorat pentru că munca e mai multă. Senioarele mi-au spus să nu mă las de sportul ăsta. Ancuța Bobocel, Roxana Bârcă și Cristina Simion îmi sunt foarte dragi pentru că m-au încurajat când am dat de greu. Întotdeauna după cursă mi-au spus: și tu ai punctat. Sunt în ultimul an de tineret și o să trec la senioare.

Gorjenii lui Brâncuși: Te duci la antrenament indiferent de situație?

Andreea Pîșcu: Indiferent. Chiar dacă mi-e greu să mă ridic. Măcar să fac alergare ușoară. Uneori aș vrea să stau, dar îmi amintesc ce mi-a spus antrenorul: că organismul se obișnuiește să nu mai funcționeze, să nu mai poată atunci când dă de greu.

Gorjenii lui Brâncuși: Apuci să vizitezi locurile unde mergi la concursuri?

Andreea Pîșcu: Noi mergem cu o zi înainte de concurs și nu poți să te plimbi pentru că o plimbare este mai obositor decât un antrenament, înainte de cursă. După concurs putem să mai vizităm… Mai vizităm printre picături.

Gorjenii lui Brâncuși: Cât alergi într-o lună, vorbesc doar de antrenament?

Andreea Pîșcu: Cred că 700-800 de kilimetri, uneori poate mai mult. Dacă sunt în cantonament ajung la 1.000 și ceva pentru că doar într-o zi fac 35-40 de kilometri. Mai ales acum, că mă pregătesc pentru Campionatul Mondial de distanță lungă, 33 kilometri.

Gorjenii lui Brâncuși: Te-ai gândit să mergi la alt club?

Andreea Pîșcu: Nu m-am gândit să plec pentru că m-am obișnuit cu grupa și cu antrenorul. Pentru mine contează. Sunt și mai atașată de familie, n-aș mai putea ajunge repede la ai mei.

Gorjenii lui Brâncuși: Ce faci în timpul liber?

Andreea Pîșcu: Citesc. Și mă odihnesc.

Gorjenii lui Brâncuși: Ai fost într-un club?

Andreea Pîșcu: O singură dată. Nu mi-a plăcut. Mult zgomot, fum de țigară.. Nu.

Gorjenii lui Brâncuși: E un loc în Târgu Jiu care îți place mult?

Andreea Pîșcu: Aș spune parcul, dar cum fac antrenamentul acolo în fiecare zi….

“Am văzut marea, dar doar din afară”

Gorjenii lui Brâncuși: Care este concluzia tuturor experiențelor tale de până acum? Ce ai învățat?

Andreea Pîșcu: În viața de sportiv, dacă nu pui suflet și nu-ți place, nu reușești. Știu că dacă nu muncesc și nu-mi doresc să ajung mai sus, nu o să reușesc. Ca și sportiv, să-ți lipsească fairplay-ul, să nu ai empatie pentru ceilalți- nu ai cum să reușești.

Gorjenii lui Brâncuși: Andreea, e ceva ce ai vrea să înveți, în viitor?

Andreea Pîșcu: Cred că cel mai mult mi-ar plăcea să învăț să înot. Mai sunt cantonamente în care avem posibilitatea să înotăm, avem bazin, dar cum nu știu să înot. Cel mai mult asta mi-aș dori. Și să schiez. M-am urcat pe schiuri și mi-a plăcut, dar mi-ar plăcea să învăț să schiez bine.

Gorjenii lui Brâncuși: E vreun loc în care ai vrea să călătorești?

Andreea Pîșcu: Cel mai mult aș vrea să mă recreez o săptămână la mare, chiar dacă nu știu să înot. Am văzut marea, dar doar din afară. Am intrat puțin pe margine.

Gorjenii lui Brâncuși: Dar ce te reține, pentru că nu este imposibil să te duci la mare?

Andreea Pîșcu: Nu prea avem liber… Nu am o săptămână sau două de pauză totală, e bine dacă am trei zile de Paște și trei zile de Crăciun. Când mă duc la ai mei stau doar o zi, mă duc sâmbătă și mă întorc duminică. Cum am competiții în fiecare lună, nu pot să iau pauză pentru și după trei zile fără antrenament se simte.

Gorjenii lui Brâncuși: Te pregătești să alergi 33 de km. Ca să ajungi la cei 42 de kilometri de la Olimpiadă.

Andreea Pîșcu: Cei 33 de kilometri sunt pe munte, în Polonia, pe 24 iunie. E diferență de competiția cu 42 de kilometri. La acest concurs am cele mai mari emoții pentru că e alergare montană, o probă de care am încercat să fug, și nu am mai alergat. Am alergat la antrenament, dar nu se compară. Sper să fie bine.

O să fie bine!