Constantin Brâncuși era un artist- filosof. Sunt sute de opinii de-ale lui, despre arta sa și viață, care au devenit maxime, dar în acest articol am strâns 70 de aforisme despre iubire, familie, viața în comunitățile românești și pariziene, căsătorie sau despre credință. Este posibil să nu le regăsiți aici pe unele dintre cele mai cunoscute, ele vor apărea în articolele viitoare, dar acum aveți oportunitatea de a citi altele. Toate sunt de ținut minte! Aforismele din acest text apar în cartea scrisă de Constantin Zărnescu, “Aforismele lui Brâncuși”, publicată în 1994 la Editura Zalmoxis.  

Când o societate nu se mai cunoaște sau amestecă binele cu răul, ea se află deja pe povârnișul pierzaniei.

Obstacularea naturalității duce la sterilitate pe toate planurile.

Nicio energie morală nu se pierde, în zadar, în Univers.

Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu știu că rugăciunea bătrânilor noștri olteni era o formă a meditației, adică .. o tehnică filosofică.

Toate suferințele vin din.. contrarietate. Animalele sălbatice nu se jigăresc; în schimb cele domestice și oamenii se jigăresc tocmai pentru că se lasă roși de contrarietăți. În dragoste, contrarietatea aceasta este și mai teribilă, căci ea este cea mai mare înșelăciune a naturii.

Ați observat, oare, că prima grijă a omului nostru cu cheag este să-și edifice o casă nouă? Veneticii nu construiesc îndeobște. Fanarioții acaparau moșiile, însă nu construiau niciodată palate sau conacuri de piatră sau de marmură.

Naturalitatea în prietenie este emulația inteligențelor similare și fraternizarea camarazilor de arme. Prietenia este un fenomen de tinerețe, conjugarea meseriilor și sfat spre bătrânețe.

Toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor.

Istoria unei înșelătorii: Toate acestea s-au petrecut în acele timpuri foarte, foarte îndepărtate, când oamenii nu își dădeau încă seama cum de au apărut animalele pe lume. Într-o zi a vremurilor acelora foarte vechi, un om a întâlnit în calea sa o păsăruică ce își clocea liniștită ouăle sale. Și cum în epocile acelea primare, animalele și oamenii se înțelegeau și își puteau vorbi, el a întrebat-o: Ce este lucrul acela tăinuit pe care îl săvârșește ea. Iar cum păsările erau gentile, amabile, pentru că în vremurile de demult animalele purtau un profund respect pentru oameni, o, chiar un foarte profund respect în comparație cu ceea ce este astăzi, ea s-a ridicat imediat, pentru a nu ține înaintea-i un om, și pentru a-i putea explica. Și i-a tot explicat, i-a tot explicat, lungă vreme, eh, într-atât de lungă vreme încât atunci când s-a reașezat pe ouăle sale.. sărmanele ouă erau reci și moarte.. Iată de ce, în zilele noastre, păsările care își clocesc ouăle se fac că le plesnesc ochii de o spaimă mută atunci când oamenii se apropie de cuiburile lor…!

Naturalitatea în iubire nu e în nici un caz bordelul, amorul demimondenei rafinate și nici triunghiul parizian. Naturalitatea în iubire este tendința pasionată de a atinge absolutul, amalgamarea eurilor fruste, tinere și pure sau dornice de puritate.

Un înțelept face din veninul său interior remediu pentru sine sau percept de tămăduire pentru semeni. (…) Însă cine nu luptă contra Răului s-a și predat deja inamicului.

În durere există, întotdeauna, un fior de plăcere.

Diavolul și bunul Dumnezeu nu se află separați în realități, nu sunt nici aici și nici acolo, ci ei sunt … simultan și pretutindeni.

Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greșeli- acestea sunt trei percepte, zale și scut, pentru orice Spirit. Purtând această armură ești puternic contra Răului- devii invulnerabil.

Împăcarea de sine se instaurează în sufletul tău atunci când te privești ca un inel dintr-un lanț nesfârșit, al înaintașilor; și când nu calci nici măcar cu o iotă prescripțiile naturalității eterne.

Țăranii români știu de la mic și până la mare ceea ce este bine și ceea ce este rău. Tablele lor de valori sunt cuprinse în proverbele, în datinile și în doctrina străbunilor, ca și filosofia naturalității.

Noi ne jucăm cu gama tuturor pasiunilor, așa cum se joacă unii copii de-a stafiile, pentru a-și izgoni spaima de strigoi.

Vinul se bea la români din timpul regelui Burebista. Este lichid solar, raze lichefiate. Prohibiționiștii americani au dat faliment. Nu se poate obține nimic prin prohibiție, ci prin pedagogia socială. Vinul e o slugă și un ajutor al euforiei. Însă din sluga ta ajungi sluga licorii și te inhami la carul pierzaniei, împreună cu carnea-ți.

Cu parizianul nu pot să discut afaceri serioase, decât până la ora aperitivului. Pe urmă vine ora șarmantă a dejunului, five-o-clock-ul salonard și deliciile cinei, încărcate cu vaporii ghiftuielii și ai alcoolizării. Noțile aparțin extenuărilor rafinate. Goana după plăceri este patetică și mai dureroasă chiar decât la talpa iadului.

Este preferabil chiolhanul la nuntă, la lăsata secului sau de sărbătorile cele mari decât, aperitivul cotidian la zincul „bistoului” cu absint. Chiolhanul se cheamă zaifaet și taifas înțelept, iar aperitivul alooolizare lentă și desăvârșită, în câțiva ani de sporovăială elegantă. Atleții conversației ajung la muțenie sau la mâini tremurânde, simptome de delirium tremens, în jurul zincului.

Politica este ocupația tuturora. Politicienii de profesie sunt o calamitate bugetivoră sau un rău necesar. Ei îi elimină pe cetățenii cei buni care înlocuiesc permanentizați, pe cetățenii cei slabi ori sărmani. Politicienii adevărați sunt niște ctitori, oameni cu vocație, confirmați prin alegeri.

Rege sau cerșetor este tot una în fața Eternității.

Din nefericire, ne înclinăm cu toții la vițelul de aur și îngenunchem în fața scaunului cu bani. Ar trebui să ne plecăm înaintea inteligenței harnice și a meritelor.    

Când mă gândesc la vicisitudinile locuitorilor Daciei până astăzi, constat că în istoria românilor nu a existat încă o bătălie eclatantă ca aceea de la Valmy, Austerlitz sau Verdun, însă românii noștri au fost invincibili întotdeauna prin vitejie, prin tenacitate și ductilitate diplomatică.

În arborele latin, noi românii am fost fructul care s-a copt ceva mai târziu. Însă aici la hotarul dintre cele două lumi, Orientul și Occidentul, unde trăim noi, avem un mare destin.

Din plenitudinea ținutului meu însorit eu mi-am făurit o rezervă de bucurie pentru toată viața, și numai așa am putut rezista.

Înainte de-ați cumpăra o casă, cumpără-ți vecinii.

Prototipul oltenilor noștri are două fețe, ca și Ianos, bărbatul de oamenie și gospodarul cuminte, al naturalității, care nu se plânge niciodată, ci surâde și construiește. El cunoaște voioșia ca o stare permanentă. În momentele cele grele iasă la iveală viteazul, iar aura feeriei îl scaldă în azur.

Spuneai că ai aflat de la levantinii noștri că acela care trudește din greu nu mai are timp ca să câștige? Și nu ai disprețuit pe aceia care seamănă o înțelepciune de tâlhari și care nici ei nu muncesc, ci atacă la drumul mare, sau prăduiesc hambarele gospodarului cuminte?

Există o diferență în limba română între inteligență și deșteptăciune. Eu îi ador pe inteligenți, însă îi detest pe deștepți, căci ei sunt giruete în bătaia tuturor vânturilor.

Viața este ca și o monedă, trebuie să știi cum să o risipești sau mai exact cum să o folosești.

Glasul speciei în iubire este motorul care nu se vede și nu se aude, motorul palpabil și vizibil mi se pare însă a fi elanul spre absolut și unificare, pe care am încercat de șase ori să-l redau în chiar simbolistica “Sărutului”. Iubirea omoară prietenia.

Capacitatea de îndrăgostire și dăruire permanentă nu o au decât spiritele cu totul superioare, dublate de naturi puternice, glandurale, vitale. Prin dragostea angelică și carnală te vindeci de multe toxine și de majoritatea bolilor sufletului. Soarele este marele tămăduitor, însă soarele iubirii îl întrece.

Iubirea cheamă iubire și ea. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubești tu, cu putere și cu toată ființa.

Un artist nu trebuie să se însoare.. filozofii antici nu se căsătoreau niciodată.  Ei nu întemeiau un cămin, însă nu spurcau un cămin de prieten. Bărbatul pleacă în bătălii și moare ca soldat sau se ia de piept cu însăși viața. Femeia sa trebuie să aștepte ca Penelopa întoarcerea lui Ulisses. Călătoria, în realitate, se desfășoară înlăuntrul nostru.

Malthus obstaculează iubirea, care nu se mai face cu inima curată, cu toată vlaga și snaga, ca un zbor al păsării de foc înspre absolut și infinit. După Malthus, iubirea se comite cu conștiința păcatului, cu fereli și cu meremetiseli. Au pierit elanul, plenitudinea și măiestria. Măiestria în iubire se numește naturalitatea. “Măiastra” este chiar erosul plenitudinar, inima, vlaga, snaga.

Cine nu a fost frumos la 20 de ani, puternic, țeapăn la 30 de ani, bogat la 40 și înțelept la 50, acela nu mai poate fi nici frumos, nici puternic, nici bogat și nici filozof.

Datoria flăcăului mic valah este să intre repede în rânduială- căsătorie la 19 ani, cazarmă la 21 de ani, să întemeieze o gospodărie separată, măcar un bordei, să nu-i bată toba fiscului în bătătură, să aibă copii care îi sunt mai scumpi decât însăți lumina ochilor și să moară la bătrânețe în propria lui gospodărie, înconjurat de nepoți, fiice, gineri și nurori.

Datoria fecioarei din Gorj este să fie frumoasă la 17 ani, măritată la 18-19, gospodină harnică întreaga viață, să nu se vorbească baliverne despre ea, ca despre nevasta lui Iulius Caesar, să își spele și să își hrănească frații, pe urmă soțul, copiii, mai târzior să fie chemată ca nașă, alături de soțul ei iubitor și iubit, până dincolo de mormânt. Destinul ei rămâne de rang secund.

În logodnă, iubiții se cheamă ca turturelele. Începe astfel: tatonarea și încleștarea valențelor. Stagiul platonic al logodnei mi se pare a fi indispensabil. Pedagogii adevărați ai copiilor mi se par a fi bunicii. Așa este la noi, în Gorj, dacă nu ai bătrân în căminul plin de copii să-l cumperi. Nepoții să fie din sămânța lui.. Bunicii temperează prin prezența lor simplă pe soți și le îndrumă progeniturile pe calea vieții predându-le facla experienței proprii și a înaintașilor. Bătrânii sunt trezorierii. Celula familială rurală rămâne pilduitoare și pentru orășeni, care-și pierd intuițiile și instinctele elementare în iubire, spre paguba lor, ajungând la degenerarea naturalității.

Adulterul nu este îngăduit soției pentru că aduce pui de cuc și pupeze în cămin, care tulbură armonia orătăniilor și a puișorilor.

Adulterul bărbatului nu este îngăduit decât în disprețul satului pentru că Don Juan este considerat un hăndrălău netrebnic. Noi, românii, îl avem pe Făt Frumos, logodnic ideal, soț ideal, viteaz și gospodar, ctitor și bunic pedagog al nepoților.

Datoria soților este comunitatea la bine și la rău, precum și fidelitatea legământului nupțial, chiar și până dincolo de moarte. Dorm în același pat și-n același cimitir. Uniunea lor este indivizibilă și în taină. Bărbatul devine pentru femeie omul ei, românul ei, creștinul ei.

Soții să nu își vorbească măscări. Pe vremuri, ei nici nu se tutuiau decât noaptea, la șira de paie, ca logodnicii și în patul conjugal, între patru ochi și pe șoptite. Moda tutuielii este mitocănească. Aristocrații și țăranii nu se tutuiesc.

Datoria părintelui carpatin și balcanic este de a asigura casa și masa copiilor săi, oricât de numeroși ar fi ei și la orișice oră din zi și din noapte, chiar dacă iasă din pușcărie sau dau faliment, și la orice vârstă. Căminul său devine astfel o insulă a paradisului unde ei își aruncă ancorele la naufragiu. „Faliții” sunt puși imediat la muncă și la tratament, pe picior de egalitate. Familia este și trebuie să rămână sacră.

Datoria mamelor către copii este o iubire nemărginită, aliată cu jertfa, iar către bărbați ascultarea și fidelitatea.

Darul străinului te subjugă. Darul părintelui este pilda, prețuirea, și punga sa.

Avem un cod civil, un cod penal și chiar un cod comercial. De ce nu am avea și un cod etic. Eu l-aș constitui pe bază de proverbe, dacă aș fi un cercetător al moralei. Căci orice cercetare este și o construcție.

Suferința modernă își are, poate, unele surse în spaima existenței de mâine, în dezordinile erotice și chiar în generalizarea consumului de alcool.

Spaima existențială constă și în spaima lipsei pâinii cele de toate zilele. Au fost și în Egipt, și în Iudeea, șapte ani grași și șapte ani slabi, însă astăzi se trăiește numai de la mână și până la gură. Magnații au spaima crahurilor, iar săracii teama de șomaj.

Viața se aseamănă cu o spirală. Nu știm în care direcție este ținta ei, însă trebuie să mergem în direcția pe care noi o socotim cea justă.

Poartă-te cu cel mai bun prieten al tău ca și cum și-ar putea deveni dușmanul cel mai înveninat, iar cu cel mai mare dușman, ca și cum și-ar putea deveni prieten înfocat. Alege-ți prietenii ca și pe dușmani, după talia ta: pitică, măruntă, micșoară sau înaltă.

Prietenia rămâne oglindirea în alter-ego. Ea este mai puternică în adolescență și ca flăcău, apoi slăbește după însurătoare și reînvie, din nou, la bătrânețe.

Prietenia nu este durabilă decât între bărbații din același cin.

La noi, în România, nu se ia niciodată o hotărâre când cei bătrâni stau jos, iar tinerii în picioare.

Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală și se înghesuiesc înăuntru-i pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i drept pentru care se și sfâșie între ei și sunt cu totul nefericiți. Pe când, dimpotrivă, dacă ar crește și s-ar împlini în mod firesc, dacă s-ar dezvolta ca și spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie sau ar putea fi.

Să nu te avânți niciodată prea sus pe piramidă. Jos sunt atât de multe locuri libere în vârf ajung prea puțini și sunt repede aruncați și zvârliți! Viața se află acolo, jos, pe pământ.

Ar fi cu mult mai firesc, poate, ca rânduiala oamenilor să fie orizontală, asemenea firelor de grâu, care se desfășoară libere pe întinsul lanului și primesc, poate, ploaia și binecuvântările cerului.

În materie socială trebuie răsturnată cât mai rapid piramida tuturor nedreptăților, însă nicidecum prin vreo egalizare neghioabă, și cu totul imposibil de realizat, ci printr-o egalizare naturală.

Anticii spuneau că trebuie să îți iubești destinul. Eu mi-am iubit și nu mi-am părăsit nicio clipă strămoșii și filozofia lor milenară, a naturalității. Nu sunt oare străbunii destinului nostru? Sunt eu cu ceva mai înțelept decât tatăl meu, Nicolae Brâncuși, sau Venizelos decât Platon?

Nu vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători față de pământul care ne-a dat totul.

Să creezi ca un Demiurg, să poruncești ca un Rege, să muncești ca un Sclav!

Eu am voit să înalț totul dincolo de Pământ!

În timpul copilăriei am dormit în pat, În timpul adolescenței am așteptat șa ușă, în timpul maturității am zburat înspre ceruri!

Eu am fost, întotdeauna, un prince-paysan.

Viața mea a fost o succesiune de miracole.

Am fost și eu trimis de mic copil al pricopseală prin lume. Nu mi-am pierdut legătura și nici nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla ca un năuc pe tot Globul. A profitat, pe urmă, și Arta mea și m-am salvat ca OM!

Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu și nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El ca să îl pipăi. Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în atelierul meu.

Nu mai sunt demult al acestei lumi, sunt departe de mine însumi, desprins de prorpiul meu trup. Mă aflu printre lucrurile esențiale.

Cartea “Aforismele lui Brâncuși”, inspirația pentru acest text, a fost cumpărată dintr-un anticariat online. Multe dintre cărțile despre Brâncuși doar acolo se mai pot găsi. Aceasta este interesantă și datorită dedicației. Se pare că această carte a trecut și prin mâinile lui Corneliu Vadim Tudor.